A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti, un împărat și-o împărăteasă, amândoi tineri și frumoși
Într-o zi de iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul nemărginit al cerului, cu fulgi mari și pufoși
Se întâmpla ca împărăteasa să coasă lângă fereastra cu pervaz negru, de abanos
Și cum cosea ea, urmărind prin geam dansul fulgilor de nea, se înțepă cu acul la deget
Trei picături de sânge căzură tot atunci pe covorul imaculat de zăpadă
Și cum picăturile roșii arătau atât de frumos pe albul zăpezii, împărăteasa își zise în sinea ei:
Aș da orice să am o copilă cu fața albă ca zăpada, cu buzele roșii ca sângele și cu părul negru ca abanosul
Nu trecură mult timp și împărăteasa născu o fetiță exact cum și-o dorise: cu fața albă ca zăpada, cu gura roșie ca sângele și cu părul negru ca abanosul
Și părinții îi dădură numele de Alba-ca-Zăpada
Însă nu după mult timp, Împărăteasa se stinse din viață și, peste un an, Împăratul își luă o altă soție
Noua împărăteasă era foarte frumoasă dar și înfumurată
Ea nu îngăduia nimănui să o întreacă în frumusețe
Împărăteasa avea o oglindă fermecată și de fiecare dată când o privea, o întreba în felul următor:
Zi-mi, oglindă-oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?
Tu ești, Crăiasă, tu ești cea mai frumoasă!
Împărăteasa zâmbea mulțumită, pentru că știa, oglinda nu spune decât adevărul
Însă Alba-ca-Zăpada creștea pe zi ce trece și se făcea din ce în ce mai frumoasă, ca o rază de lumină
Și iată că într-o bună zi, împărăteasa întrebă oglinda:
Oglindă-oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?
Frumoasă ești, Crăiasă, ca ziua luminoasă, dar Alba-ca-Zăpada, e mult, mult mai frumoasă!
La auzul acestor vorbe, împărăteasa îngălbeni de ciudă și nu-și mai putea găsi pacea nici ziua, nici noaptea
În cele din urmă, chemă un servitor credincios și-i porunci:
Ia-o pe Alba-ca-Zăpada și du-o undeva departe, in pădurea întunecată si fă-o pierdută pentru totdeauna
Nu mai suport să o văd în fața ochilor
Servitorul o duse pe Albă-ca-Zăpada într-o pădure mare, de la marginea împărăției, și o lăsă în mijlocul pădurii, să scape de ea
Însă servitorului i se făcu milă de ea și o îndrumă:
Ascunde, fetiță dragă, și ai grijă la fiarele sălbatice care mișună prin pădure
Servitorul plecă și biata copilă rămăsese singură în pădurea nesfârșită
Ea se uita la mulțimea de copaci și la frunzele care lăsau umbre pe pământ și de teamă începu să alerge cât o țineau picioarele
Alergă ea așa mult timp, până ajunse lângă o căsuță extrem de drăguță în care intră să se odihnească
În căsuță toate obiectele erau foarte mici și gingașe, de-ți era mai mare dragul să le privești
Pe o măsuță acoperită cu un cearșaf alb erau aranjate 7 farfurii mici, iar lângă fiecare farfurie era câte o linguriță, o furculiță, și câte o cupă mică, de argint
De-a lungul unui perete erau aranjate 7 pătuțuri cu așternuturi albe ca neaua
Cum era tare flămândă și însetată, Alba-ca-Zăpada, ciuguli câte un pic din fiecare farfurie
Ciupi câte o fărâmă de pâine și sorbi din fiecare cupă, pentru că nu voia să ia toată mâncarea de la un singur locuitor al casei
Simțindu-se foarte de obosită, Alba-ca-Zăpada încercă să se culce, însă nici un pătuț nu i se potrivea
Ba era prea lung, ba prea scurt, și abia ultimul pătuț se nimeri pe măsura ei